Două lucruri

Ieri spre amiază am primit un telefon de la o persoană pe care o admir teribil, una dintre fostele mele șefe. Cât timp am lucrat împreună mi-a nutrit încrederea în mine într-un mod tare simpatic, dându-mi sarcini ce nu numai că aveam impresia că mă depășeau, dar chiar o făceau.

După ore întregi în care îmi scoteam peri albi, mă suna și mă întreba: David, cum merge? Ți se pare prea dificil? Zi-mi dacă te depășește. Iar eu numai din ambiție îi spuneam că merge, că am să termin când am promis. Câteodată îmi ieșea foarte bine, deseori nu, dar de fiecare dată îmi spunea ce am făcut bine, ce nu, fără să simt urmă de critică.

Țin minte că până și interviul a fost o experiență din care am putut trage câteva învățăminte. După rutina de rigoare, prezentarea postului, prezentarea abilităților mele, m-a întrebat: Ești în stare să-mi spui un lucru la care te pricepi și mi-ar fi de folos? Deodată nu m-am mai simțit la fel de confortabil și mintea a început să-mi galopeze.

Nu voiam să ezit, așa că am răspuns repede. Mă pricep foarte bine să învăț și am zâmbit. Deja îmi pregătisem argumente de susținere, că nu se pune vorba de experiență, că de o minte isteață are nevoie orice angajator, dar nu a fost cazul, reacția purtând semnătura unei mișcări aprobatoare discrete.

Astăzi, după ce au mai trecut câțiva ani de greșeli și succese, dacă aș fi întrebat la ce mă pricep aș răspunde că două lucruri le știu: să învăț și să creez relații. Și aș zâmbi. Și mi-as pregăti argumente de susținere.